Despre Mediocritate şi Iubire

Deunăzi cineva mi-a mărturisit cu un oarecare disconfort că simte cum iubirea îl transformă într-o persoană mediocră.

Adevărul e că iubirea chiar e incomodă. Te scoate dintr-o stare de relativ confort si echilibru ca să te arunce într-o cursă nebună pe un infinit roller-coaster. Cu cât îmbătrânesc, cu atât parcă simt mai mult nevoia liniştii oferite de o pereche de papuci de casă, a singurătăţii calme însoţită de un tors uşor de motan şi cu toate astea parcă nu îmi vine să asociez iubirea mediocrităţii. Prin urmare am stat să mă socotesc, pentru că pe de o parte este adevărat, iubirea îţi ia din atuuri, subjugă (sau înjugă), te trece printr-un proces de tandră fleşcăire şi devine stăpânul absolut al capacitaţii tale volitive. 

Iubirea însă nu are cum să te transforme într-o persoană mediocră.  Mai degrabă te transformă  într-o parte a unei medii. Şi te trezeşti dintr-o dată că nu mai eşti un întreg, ci o jumătate, că universul umplut până acum numai cu tine era în fapt numai o jumătate de univers…, senzaţia de medicoritate nu se referă la prezent, ci la trecut, trufia autosuficienţei este prima lovită de sentimentul de dragoste pentru altcineva decât tine căci te obligă să ai de a face cu nevoia, cu simţământul inutilitaţii sinelui desperecheat, al descompletării.

 

Mă rog, ăsta era un gând personal şi intim care mă cam chinuia de azi noapte…

Între timp a venit şi plecat un Moş. Poate că ar fi cazul să mă gândesc la beteală şi să las prostiile.

mia.